6 ian. 2010

Oamenii nu ştiu cum să iubescă. Ei muşcă, mai degrabă decât să sărute.Plesnesc in loc să imbrăţiseze. Poate pentru că ei recunosc cât de uşor este ca dragostea sa meargă rău,si apoi devine brusc imposibilă...irealizabilă, un exerciţiu de vanitate.Astfel o evită şi caută consolare în incertitudini, teamă, şi agresivitate, care sunt întotdeauna acolo şi rapid disponibile.Mânia şi resentimentele te pot opri din drum. Asta e ceea ce ştiu acum. Nu are nevoie de nimic pentru a arde, decât de aerul şi viaţa ta pe care o înghite şi zbuciumă. Este adevărat, totuşi - despre furie- chiar şi atunci când nu este, te poate schimba, invârti,te umple de mucegai şi te transformă în ceva ce nu eşti. Singurul care rămâne, apoi ... este persoana care vei deveni. Să sperăm că există totuşi cineva care poate să se trezească intr-o zi şi să realizeaze că nu le este frica să o ia de la capăt, cineva care să ştie că adevărul este,cel putin, o parţiala parte spus intr-o poveste. Mânia, ca orice altceva, vine brusc şi se potriveşte ca o mânusă , şi în cele din urmă, lasă o nouă şansă la acceptarea, şi promisiunea de calm.
Ne complacem în mizerie, adevărul e că asta ştim să facem cel mai bine, sau cel puţin eu da.Mă complac în lipsuri naive şi ţinte false, iar ce e dureros e că asta ştiu să fac cel mai bine.Unele lucruri ajung să semene atât de mult cu lipsa lor încât,încât se confundă.După un week-end prelungit în Bucureşti, azi am ajuns în sfârşit acasă.Din punctul meu de vedere, bucureştenii sunt insensibili, parcă nimic din ce mişcă nu îi mai mişcă.Nu râd, nu mai au expresie, se uită ciudat la cei care se opresc din drum să se joace cu un căţel...în gol, sunt grăbiţi, parcă mecanizaţi,zombii în metrouri.Toţi aleargă-n stânga şi-n dreapta, preocupaţi de orice altceva decât să privească în jur, să vadă câte lucruri fumoase sunt în jurul lor, dacă viaţa e o alergare, îmi refuz dreptul de a merge.
Si apoi, din nou, ce ştiu eu?
Sunt doar un copil.


http://www.youtube.com/watch?v=I6cdPeYJh0s&feature=fvst