Oamenii mai obosesc, stiati?
Obosesc sa afiseze acel zambet, surasul devine o schimonoseala chinuita, e intoxicat de ipocrizie sau doar rutina. Atunci fiinta inceteaza sa mai zambeasca de frica de a nu deveni doar un (alt) cadru trist din imaginea panoramica a vietii.

Unii zambesc ironic, dar de fapt sunt frustrati si le place sa-i faca pe ceilalti sa creada ca nu le mai incape genialitatea in piele. Altii zambesc sincer, au o aura angelica, dar sunt oarecum naivi. Insa ce au ei si nu au restul?
Multumirea de sine.

Mai sunt si zambetele cu subinteles, purtatoare a unor mesaje ermetice. Zambetul poate folosit drept arma: provocativ, seducator sau o pura chemare la razboi. Aici insa simbolistica lui este una decadenta.

Conectat fiind de centrii afectivi, e menit sa surprinda o senzatie.
Poate nu. Sunt miliarde de oameni ce zambesc diferit si au intentii dubioase. Nu vreau sa le stiu.
Eu zambesc des. Azi insa mi-am dat seama ca zambetul meu nu mai are ce sa ofere. Devenise un patetic reflex ce uneori evolueaza subit intr-o criza de ras. Centrii afectivi imi sunt injectati de cotidian. Il urasc, as vrea sa-i scot limba si sa ma stramb ca un copil de-o schioapa. As vrea sa pot.

Vreau sa ma duc in padure. E la 15 minute de mine, am sa iau o carte stupida, un roman siropos, tigari aromate si ceai verde. Vreau sa plec in alt oras, asta am sa fac, da da da. Am sa infig sulita spontaneitatii in chipurile schimonosite. Dar nu acum, mai am vreme.
Amu mi pre lene.