Isi tinea respiratia!Atat de tare nu voia ca lacrimile sa ii cada,si stia ca,cu o singura rasuflare,ele vor incepe sa alerge pe obrazul ei micut si palid,pierzandu-se in asternuturile fine de matase.Auzise de atatea ori ca larimile sunt un semn se slabiciune,de lasitate,si se intreba in sinea ei cum e posibil asta,cand ele erau rezultatul unor sentimente si trairi atat de puternice.
Avea mintea incetosata,ochii obositi,trupul extenuat.
Randuri de lacrimi incepura sa se rostogoleasca peste obrajii ei palizi.Isi musca buza in semn de frustrare,de neputinta.Sesiza totusi prea tarziu cum sangele ii tasnea,alerga facandu-si loc pe unde apuca,fara ca ea sa il poata opri.
Asternuturile albe de matase absorbeau prima picatura,apoi a doua,pana cand totul se uniformiza intr-o mare de culoare rosie,prin care mai alergau din cand in cand pestisori azurii.Ii puteai observa doar intr-o fractiune de secunda,pentru ca odata ce atingeau imensitatea de un rosu aprins,la fel de aprins ca machiajul pe care si-l punea pe buze in fiecare zi,se uniformizau cu acea mare,se pierdeau in taria culorii,nestiind ca murisera odata ce atinsesera delicat,dar in acelasi timp violent,asternuturile.
Murmura in tacerea noptii:
-Mi-e frica de imensitate!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu