Nu toată lumea e capabilă să stea în mlaştină până la gât şi să surâdă. Unii nu se pot abţine să nu dea din mâini, încercând să iasă, chiar dacă astfel se scufundă cu totul.
(Octavian Paler)



Soarele a rasarit de ceva timp. Fragmente de lumina se frang pe chipul ei. Respira greu si caldura o apasa pe tample. Ce a mai ramas de negat? Toate aceste vieti pe care a incercat sa le traiasca au avut acelasi final sec. Variante improbabile de fericire au ramas pierdute in urma prafuita a timpului. S-a saturat de minciuni si reprosuri. Sta inca intinsa pe cearsaful rece cu motive florare pale.
E impregnat de o mireasma ciudat de familiara. Poate e doar senzatia de serenitate. Nu poate insemna decat cadere. Si strange instinctiv perna la pieptul sau. Ar vrea sa simta iar confortul unui cuvant de alinare de care se poate sprijini in voie. Cine ii poate spune ca lumina inseamna zi, iar luna prevesteste noaptea? Cui i-ar mai pasa sa ii explice ca focul ingheata la temperaturile sufletului lipsit de speranta, ca cerul canta un vals suspendat cu ingerii cazuti, ca lacrimile pateaza cu cerneala violet vorba cea mai pura, si ca apa picura tacere pe buzele pasiunii.
Cata greutate au ideile si framantarile. Insa acum nimic din toate acestea nu mai conteaza. Mana lui blanda le-a inlaturat treptat lasand in urma un calm satios . Pe coltul buzelor i s-a cuibarit un zambet bizar. Persista precum parfumul dulceag de fructe mult prea coapte.