Întotdeauna am avut nevoie de un zid să mă sprijin,iar când n-a fost, am intrat în panică,aşa că am început să-mi construiesc proprile ziduri,pe care nimeni să nu le poată sparge.Dar se pare că nu prea mă pricep la construcţi,nici măcar la zidărie.S-au prăguşit imediat,fără să facă un sunet măcar.Din nou am rămas singură şi neajutorată,încercând să le reconstruiesc,să lipesc bucăţile rămase,dar în zadar.Parcă nu mai vor să stea,temelia e şubredă şi deşi sunt atentă la detali,tot sfârşesc sfărâmându-se.Dacă încerc să fiu atât de atentă la amănunte,nu risc oare să pierd esenţialul?Acum ştiu,nu se poate lua nimic de la capăt,mergem decât înainte, doar asupra viitorului putem interveniMereu am contat pe ţinte false şi entuziasme naive,încercând să-mi retrăiesc trecutul,amânând, spunând mereu "mai târziu", dar cu timpul "mai târziu" a devenit "prea târziu",iar lumea are prostul obicei de a nu te lăsa să uiţi exact ceea ce vrei să îngropi.Octavian Paler zicea că noi,oamenii, suntem ca un cântec,iar un cântec nu se poate cânta niciodată de la sfârşit spre început. Trebuie să-l cânţi totdeauna îndreptându-te spre sfârşit. Pe parcurs, în timp ce cânţi şi muzică te îmbată, îţi dai seamă că sfârşitul se apropie totuşi, oricât l-ai amâna. Încerci să lungeşti puţin notele, dar asta nu dă cântecul înapoi, nu reînvie ceea ce a murit din muzică între timp. Amâni doar sfîrşitul. Te încăpăţânezi să nu recunoşti o evidenţă. Că orice cântec are un sfârşit.
Oricât ar fi de frumoasă o melodie, vine o clipă când ea e acoperită de tăcere.
Când tăcerea e mai puternică decât muzica.Am un dar neobişnuit să dau cu piciorul la o parte pe oamenii care chair merită,şi de-ai accepta pe cei care nu.Până la sfârşitul zilei ajungând să-i dezamăgesc,în timp ce alţii mă dezamăgesc ei pe mine.Numai după ce îi fac să sufere pe cei la care chiar ţin,îmi dau seama cât de mult îi preţuiesc şi tot odată nu înţeleg de ce au rămas?De ce nu au plecat de prima dezamăgire,de ce nu m-au lăsat,astfel neputând rănind pe nimeni.Poate defectele mele sunt principala mea calitate.Acum ceea ce e pierdut,e pierdut pentru totdeauna.Cea mai mare greşeală a oamenilor e că nu îşi fac niciodată timp să se uite în jurul lor.
Cred că dacă fericirea există,e undeva departe şi inaccesibilă lor,dragostea seamănă atât de bine cu lipsa ei,încât se confundă,ne adaptăm şi credem că totul e ok,că aşa trebuie să fie,dar nu e.Proasta de mine că am crezut că pot avea incredere în prostul de tine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu