Te-am iubit indiferent de vreme, doar că vremea a încetat să mai existe încă de când m-ai izbit de un zid uitat în afara timpului şi m-ai dezlipit de el abia după ce m-am scurs toată din mine. Ai repetat aceeaşi operaţiune de suficiente ori şi te-ai asigurat că tot ce s-a scurs din mine s-a transformat într-un obiect rece şi opac. Stau împachetată într-o doză de aluminiu, pregătită să intru în posesia Nimănui.

Au fost ierni în care am încetat să te mai caut în tine şi te-am căutat într-un pat cu o figurină din carton cu chip de om, dar nu am îndrăznit să i-o trag pe la spate pentru că muzica bună pe care o ascultam era de la tine, iar cărţile bune despre care-i tot povesteam îi erau străine.

Mai devreme s-a spart şi oglinda din baie, iar cioburile au tăiat şireturile care mă legau de tine.

Astazi am invatat cum poti sa respiri fara sa traiesti. Am invatat ca a iubi nu inseamna fericire, si compasiunea nu inseamna siguranta. Am invatat ca din cele mai frumoase vise te trezesti brusc si in urma lor ramane o pulbere innecacioasa presarata peste o spaima surda si apasatoare. Ramai cu un gust deosebit de amar iar zilele se transforma intr-un haos tacut. Am invatat cum un zambet poate sa doara mai rau decat o palma. Am invatat ca lacrimile nu sunt un semn de slabiciune. Am invatat ca nu te nasti cu ura sadita in suflet ci ti se face cunostinta cu ea. Astazi amintirile dor mai mult decat prezentul. Ma lovesc de indoieli. Ma apasa remuscari si intrebarea “dar daca…?”. Vin raspunsuri dubioase “desigur…poate ca…”. Astazi m-am pierdut intr-un vis. Si m-a trezit un suspin de copil speriat…era sufletul meu...Poate maine...

.Ridic ceasca de ceai fierbinte. Imi tremura privirea. Imi tremura mainile. Imi tremura sufletul...Renunt la cuvintele alese cu grija din cutia mea cristal in care imi ascund temeinic si sufletul. Renunt la ideile complexe si la naivitatea mea de copil. Renunt si privesc in ansamblu. Gol si rece. Gand sec si direct. Renunt la lumea mea captusita cu dulceata amaruie a frunzelor uscate si iubire. Renunt pentru o clipa...Din ce in ce mai des privesc in jur si sunt coplesita de chipurile acoperite de tristete. Timpul trece si oamenii se schimba. Lumea evolueaza. Insa involuam sentimental.

E o balanta foarte dezechilibrata. Unii iubesc din toata fiinta, trup si suflet, dedicadu-se uneori celor din jur, iar altii se abandoneaza indiferentei si contemplarii propriei lor fericiri. Aceasta indiferenta si acest egocentrism reprezinta elementele fatale ale lumii noastre.

E greu…e greu sa zambesti cu adevarat cand ai sufletul trist, e greu sa pasesti cand simti greutatea intregului corp de o suta de ori mai mare decat ar trebui, si nu, nu e gravitatia de vina ci problemele si gandurile negre care ne apasa. E greu sa fii recunoscator pentru “lucurile marunte” din viata atunci cand acea esenta a fericirii s-a disipat.

Rationalizam binele si totusi ne impiedicam de rau.Si totusi ma aflu aici...Te-am privit in tot acest timp cum iti inaltai aripile catre cerul senin. Pluteai cu o tandrete care ma coplesea cu bucurie si ma inspaimanta in acelasi timp. Esti strain de lumea mea, iar eu de a ta, insa durerea se simte la fel. Te-am privit iubind si pretuind fericirea. Ti-am citit cuvintele pline de afectiune, si am privit dincolo de ele vazandu-ti frumusetea sufletului. Te-am privit cum intr-o seara ai cazut din zborul tau gratios lovit de un fulger. Te-am privit, ingere, cum te-ai abandonat pamantului si ti-ai rupt aripile, iar rani adanci si-au facut adapost in sufletul si trupul tau. Am auzit lacrimile tale lovindu-se taios de pamantul rece. Te-am privit si pentru o clipa nu te-am recunoscut. Figura blanda era acoperita de o tristete sfasietoare si un fior de groaza m-a cuprins. M-am inspaimantat...si ingerii plang...