Unde naiba va grabiti asa?Marea de oameni se scurge agitata pe langa mine zi de zi. Uneori imi pare ca sunt jenant de calma in comparatie cu iuresul in care se implica toti, un iures numit viata. Eu stagnez.
Te legi prea mult de unele secvente. Da-le drumul sa plece si ai sa vezi, te vei elibera.Eh, ce sa spun!E adevarat, sunt omul care pune accent pe aproape fiecare moment, pentru ca ele sunt caramizile din care imi construiesc intregul, ori acel intreg ma defineste. Momentele sunt oaze. Dar nu intotdeauna de bine. Cele de bine sunt motivata si inteleasa ca le intarzii trecerea, ca vreau sa le simt mai mult, sa ma hranesc o secunda mai mult din esenta lor. Dar cand ma opresc asupra momentelor care m-au ingenunchiat, mi-au innegrit cerul, atunci sunt certata. Sar toti ca arsi, devenind peste noapte mari invatati, mari cititori al caror subiect de studiu au impresia ca sunt eu. Si reprosul lor il urasc. Ma uit la ei si nu-i inteleg. Ce vreti de la mine? Cum credeti ca imi puteti voi tria sentimentele? Nu voi sunteti cei care ma definesc. Sunteti atat de straini desi imi stati aproape.Ma ridic. Ca sa le fac voia, ca sa taca.
Dar raman cu ‘ura’ indreptata asupra tonului lor de dupa.
Un ton de invingator, de genul : ce ti-am spus eu. cih…
Si ii iert. Pentru ca in spatele mastilor atotstiutoare pe care le poarta cu fala, sta un graunte de sentiment de bine, la indemnul caruia au simtit ca nu ma vor zacand pe jos ci in picioare, alaturi de ei. Motivele pot fi pure, de afectiune indreptata catre umila-mi persoana sau pot fi de mandrie ranita, pentru ca, intr-un anume anturaj, ii reprezint, fac parte dintre ei, ori cazand, afectez o intreaga ‘echipa’.Dar nu m-au intrebat niciodata daca vreau sa ‘joc’ in echipa. Imi plac oamenii si ii iubesc, dar in ceea ce simt sunt solitara.
Oamenii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu