Aminteste-mi din când în când ca traiesc. Aminteste-mi sa fac diferenta între ieri si azi, între azi si mâine, între zâmbetul de dimineata si cel de seara. Aminteste-mi ca nu exista un început si un sfârsit, ci doar o continua metamorfoza a ceea ce esti tu pentru mine. Aminteste-mi ca îti amintesti de mine asa cum numai tu m-ai stiut, cu fiecare nuanta si inflexiune a vocii mele interioare. Pentru ca mi-e teama sa nu uit care mi-e rostul într-un univers în care sunt dispensabila pur fizic. As vrea sa persist în timp ca o adiere de parfum desprinsa dintr-un câmp de levantica, mereu insinuându-se în memoria ta olfactiva. As vrea sa fiu amintirea a ceea ce ti-a fost slabiciunea, asa cum tu mi-ai fost mie vulnerabilitate dorita în mod constient. Te pastrez în mine asa cum pastrezi o floare culeasa cu mâna ta printre paginile îngalbenite ale cartii preferate. Te pastrez ca pe posibilitatea unei insule pe care ma retrag când vreau sa fiu singura cu mine, cu ceea ce sunt eu. Asa ca te rog... aminteste-mi sa îmi amintesc de tine ca de cel ce mi-ai fost si flori, si ochi, si buze si morminte.

Then you were there
to remind me
how to laugh with love.