.Ridic ceasca de ceai fierbinte. Imi tremura privirea. Imi tremura mainile. Imi tremura sufletul...Renunt la cuvintele alese cu grija din cutia mea cristal in care imi ascund temeinic si sufletul. Renunt la ideile complexe si la naivitatea mea de copil. Renunt si privesc in ansamblu. Gol si rece. Gand sec si direct. Renunt la lumea mea captusita cu dulceata amaruie a frunzelor uscate si iubire. Renunt pentru o clipa...Din ce in ce mai des privesc in jur si sunt coplesita de chipurile acoperite de tristete. Timpul trece si oamenii se schimba. Lumea evolueaza. Insa involuam sentimental.
E o balanta foarte dezechilibrata. Unii iubesc din toata fiinta, trup si suflet, dedicadu-se uneori celor din jur, iar altii se abandoneaza indiferentei si contemplarii propriei lor fericiri. Aceasta indiferenta si acest egocentrism reprezinta elementele fatale ale lumii noastre.
E greu…e greu sa zambesti cu adevarat cand ai sufletul trist, e greu sa pasesti cand simti greutatea intregului corp de o suta de ori mai mare decat ar trebui, si nu, nu e gravitatia de vina ci problemele si gandurile negre care ne apasa. E greu sa fii recunoscator pentru “lucurile marunte” din viata atunci cand acea esenta a fericirii s-a disipat.
Rationalizam binele si totusi ne impiedicam de rau.Si totusi ma aflu aici...Te-am privit in tot acest timp cum iti inaltai aripile catre cerul senin. Pluteai cu o tandrete care ma coplesea cu bucurie si ma inspaimanta in acelasi timp. Esti strain de lumea mea, iar eu de a ta, insa durerea se simte la fel. Te-am privit iubind si pretuind fericirea. Ti-am citit cuvintele pline de afectiune, si am privit dincolo de ele vazandu-ti frumusetea sufletului. Te-am privit cum intr-o seara ai cazut din zborul tau gratios lovit de un fulger. Te-am privit, ingere, cum te-ai abandonat pamantului si ti-ai rupt aripile, iar rani adanci si-au facut adapost in sufletul si trupul tau. Am auzit lacrimile tale lovindu-se taios de pamantul rece. Te-am privit si pentru o clipa nu te-am recunoscut. Figura blanda era acoperita de o tristete sfasietoare si un fior de groaza m-a cuprins. M-am inspaimantat...si ingerii plang...
E o balanta foarte dezechilibrata. Unii iubesc din toata fiinta, trup si suflet, dedicadu-se uneori celor din jur, iar altii se abandoneaza indiferentei si contemplarii propriei lor fericiri. Aceasta indiferenta si acest egocentrism reprezinta elementele fatale ale lumii noastre.
E greu…e greu sa zambesti cu adevarat cand ai sufletul trist, e greu sa pasesti cand simti greutatea intregului corp de o suta de ori mai mare decat ar trebui, si nu, nu e gravitatia de vina ci problemele si gandurile negre care ne apasa. E greu sa fii recunoscator pentru “lucurile marunte” din viata atunci cand acea esenta a fericirii s-a disipat.
Rationalizam binele si totusi ne impiedicam de rau.Si totusi ma aflu aici...Te-am privit in tot acest timp cum iti inaltai aripile catre cerul senin. Pluteai cu o tandrete care ma coplesea cu bucurie si ma inspaimanta in acelasi timp. Esti strain de lumea mea, iar eu de a ta, insa durerea se simte la fel. Te-am privit iubind si pretuind fericirea. Ti-am citit cuvintele pline de afectiune, si am privit dincolo de ele vazandu-ti frumusetea sufletului. Te-am privit cum intr-o seara ai cazut din zborul tau gratios lovit de un fulger. Te-am privit, ingere, cum te-ai abandonat pamantului si ti-ai rupt aripile, iar rani adanci si-au facut adapost in sufletul si trupul tau. Am auzit lacrimile tale lovindu-se taios de pamantul rece. Te-am privit si pentru o clipa nu te-am recunoscut. Figura blanda era acoperita de o tristete sfasietoare si un fior de groaza m-a cuprins. M-am inspaimantat...si ingerii plang...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu