Dor

Îmi simt întreaga fiinţă chinuită şi-mi las ochii să-i plângă de milă. Am senzaţia uneori că aş putea să strig cu atâta putere că mi-e dor încât o lume întreagă s-ar deştepta şi şi-ar îmbrăţişa copii, soţii, iubiţii, părinţii, amanţii şi duşmanii. O lume întreagă şi-ar spune vorbe duioase şi calde, s-ar iubi şi s-ar aprecia de frică să nu simtă vreodată lipsa cuiva. Pentru că e greu şi chinuitor, te nimiceşte, te seacă de putere şi de poftă de viaţă.

Când simţi că te sufoci în mijlocul unui parc pustiu, ţi-e dor. Când plângi doar pentru că ai găsit un fir din părul persoanei pe care ai pierdut-o, ţi-e dor. Când adormi strângând la piept poza voastră, ţi-e dor. Când priveşti în jurul tău şi vezi chipul persoanei dragi în fiecare necunoscut, ţi-e dor. Ţi-e dor şi atunci când te trezeşti dimineaţa şi crezi că te-a ţinut o noapte întreagă în braţe, dar observi că patul e tot gol, mare şi rece. Şi e doar al tău ..

Nu cred că există sentiment mai ciudat decât dorul. E straniu să suferi pentru că ţi-e dor ..

* [ dor, doruri, s. n. 1. Dorință puternică de a vedea sau de a revedea pe cineva sau ceva drag, de a reveni la o îndeletnicire preferată; nostalgie. ◊ Loc. adv. Cu dor = duios; pătimaș. 2. Stare sufletească a celui care tinde, râvnește, aspiră la ceva; năzuință, dorință. 3. Suferință pricinuită de dragostea pentru cineva (care se află departe). ]

M-am tot gandit pentru ce te iubesc, imi placi mult pentru cum esti,pentru cum imi zambesti, pentru calmul cu care rezolvi lucrurile complicate, pentru nepasare, pentru diminetile in care te mobilizezi cu greu.
Motive am gasit destule si am fost mereu sigur de existenta lor, de bunatatea omului pe care il iubesc, dar cel mai mult te iubesc cand dormi, cu capul pe umarul meu sau in bratele mele, astea sunt momentele cand pari linistit, pari vulnerabil si imi doresc sa-mi adormi mereu in brate pentru a te proteja.
Lasai deoparte persoana agitata de peste zi, uitai de probleme, griji, de timp si chipul ti se relaxa intr-un zambet.
Pentru a iubi o persoana e nevoie de curaj,e nevoie de acceptare, e nevoie de siguranta si dorinta, e daca vrei un gest de slabiciune acceptata, recompensata cu mii de momente cand te simti stapanul lumii cu el de mana, cand simti ca si maine si multe zile dupa va fi la fel.
Uneori ai norocul sa fie si e frumos, alteori.

Atunci când nu mai rămâne chiar, chiar nimic, atunci e totul.

Când sunt zdrobit chiar de tot, chiar, chiar de tot

orice urmă din mine disparută, sunt aici,

răsărit, cu paşii într-o altă lume

răsărit, împlinind o înviere

răsărit, nu renăscut, ci răsărit, cu corpul la fel ca înainte,

nou mai presus de cunoaşterea noului, viu mai presus de viaţă,

mândru mai presus de cea mai vagă idee ori alt gând despre mândrie,

trăind aici, unde n-a visat nimeni, nici n-a bănuit să fie viaţă,

aici, în cealaltă lume, încă terestru,

eu însumi, acelaşi ca înainte şi totuşi inexplicabil de nou."

Decembrie, ianuarie, martie, aprilie, mai ..sunt multe si nu stiu ce mi-a venit sa le numar. Mi-am amintit de datile in care ma sunai si-mi povesteai atatea. La sfarsit cand inchideai ramaneam nemiscata pe scaunel, cu gandul dus departe, incercand sa-mi formez in gand o idee, o singura idee a lucrurilor spuse de tine. Ramaneam mereu fixata pe un lucru, si nu-mi dadeam seama de ce. Sincera sa fiu, vocea ta n-a fost niciodata melodioasa dar mi se parea geniala. Ma sunai mereu, intotdeauna cand nu aveai ce face si ma intrebai pe mine ce fac si-ti raspundeam de cele mai multe ori sec, din repezeala pentru ca eram mult prea emotionata incat sa zic 'da fac aia, aia, aia si aia. Si mai faceam aia si aia si cealata daca nu ma sunai tu !', faceam decat 'aia'. Cateodata nu faceam 'aia', dar o spuneam ca sa nu-mi simti tremurul din glas si sa nu te tin 7 ore doar ca sa-ti explic ce fac. Si-am fost fericita, recunosc, am fost cea mai fericita !
Mi-a fost frica sa te sun azi, mi-a fost frica sa-ti dau iar peste vocea aceea groasa si peste vocabularul ala scurt pe care-l aplici atunci cand n-ai chef. Mi-ar fi placut sa ma mai suni din cand in cand, mi-ar fi placut sa ma lasi sa aduc lucrurile frumoase din trecut inapoi, nu sa ma tragi intotdeauna de mana in semn de 'lasa-le domne acolo, ce tot te bagi tu peste ele ?'. Daca m-ai fi lasat sa le aduc inapoi stiu sigur ca am fi putut fi fericiti iar, ca am fi fost ca inainte numai ca putin mai prafuiti din cauza timpului care trece pe langa noi. Sincera sa fiu, nu stiu daca m-ai vazut luptandu-ma pentru toate astea si nu stiu nici de ce m-ai pastrat pana acum. Am incercat sa-nteleg, desi stiu ca n-am sa reusesc ! Am sa las privirea-n jos si am sa-ti multumesc pentru tot ! O sa-ti dai seama poate mai tarziu, cat inseamna tot-ul pe care mi l-ai oferit.
Si acum pe bune inchide becul de pe hol si usa aia cand vi, ca se face frig !




P.S Scriu toate astea aici pentru ca stiu ca oamenii care ma citesc nu au niciun habar de cine sunt si cine esti. Ei stiu doar ca 'noi' inseamna 'noi', insa noi stim ca inseamna 'eu' si 'tu' !

Te simt in juru-mi ca un abur care-mi imbraca trupul tremurand si gol. Iti simt degetele lungi incalcindu-se in buclele-mi castanii, coborand si sugrumandu-mi gatul. Iti aud buricele degetelor fredonand cantecul de leagan al ochiilor mei si podul palmei presandu-mi buzele si inabusind sangele ce picura din crapaturile lor. Iti gust degetul aratator care-mi danseaza melancolic blues pe limba. Iti miros pieptul facand dragoste cu umerii mei si spatele puternic abandonandu-se stramtorii bratelor mele fragede. Iti vad genunchii incolaciti in jurul talie mele in timp ce ai mei iti strivesc cutia toracica culcati pe o parte. Te simt ca un abur cum intri prin gat in trupul meu, imi tai corzile vocale, imi gadili faringele, imi perforezi traheea si imi tasnesti prin sani. Apoi te transformi in apa si imi plangi pe pantece. Te desiri si te nasti mir pe altarul creatiei. Imi imbraci picioarele in arsura, imi mangai calcaiele sa te transformi in gheata.